“dincolo de copertă” sau “cît de tare m-am zaebit”

by relativitate

eu ieri parcă am fost pizdită cu o tigaie în cap. haide eu vouă o să vă zic aşa cum este: a avea o dizabilitate fizică e greu; a avea o dizabilitate fizică şi a trăi cu ea în moldova e la fel ca şi cum ai ţine o girafă-n cadă – greu şi pe deasupra huiova. nu că m-aş ascunde după deget sau ceva, dar dacă nu am fost întrebată – eu mereu am tăcut despre ce am. nu de alta, da aşa-s eu, am nevoie de spaţiu personal (ca oricine altcineva) şi nici nu pot să îmi torn sufletul şi toată drama mediocrei mele existenţei oricui, da nici nu trebuie, da nici nu e interesant. tot ce ştiu eu e că cînd m-am născut, moaşa a avut grijă să îi spună mamei că eu, ar fi bine, să fiu dată la internat, pe cînd toate celelalte rude s-au uitat la mine, apoi la parinţii mei, s-au întors cu spatele şi nu au mai vorbit cu noi mulţi ani, pînă cînd nu m-au văzut pusă pe picioare şi pînă cînd nu au înţeles că dacă ai “mînile strîmbe, nu e neapărat să ai şi o minte strîmbă”. în timp ce voi vă jucaţi în песочниэ, eu făceam ore în şir de masaj şi gimnastică curativă; iar în timp ce voi vă duceaţi la bazin ca să vă brontaţi şi relaxaţi, eu făceam bazine întregi doar ca să ştiu că o să pot să îmi ridic lingura cu mîncare la gură şi să ştiu că o să pot să mă pieptăn singură.

dizabilitatea mea e una rară, aşa de rară încît medicilor le trebuie cărţi ca să înţeleagă ce se întîmplă. “medicii în moldova” tot e temă interesantă, apropo, aşa cum ei au un talent ahuienîi de a te face să te simţi vinovat şi încă şi prost. ei deobicei o să îşi pune ochelarii pe nas, o să se uite la mine, o să ofteze de de două ori, o să deschidă una din cele 3 enciclopedii în care ar trebui să găsească ceva despre “artrogripoza membrelor superioare” şi o să spună să strige că el, “în atîţea ani de lucru niciodată nu a văzut aşa ceva”, la care unicul lucru pe pare tu poţi să-l faci e să îi zîmbeşti, să îl compătimeşti; măcar tu pe el, dacă nu el pe tine.

apu da, am început a vă spune despre ziua de ieri. eu mi-am pus un scop – de a face şcoala auto şi de a vedea dacă o persoană cu dizablitate fizică poate să primească permis de conducere în moldova. am fost vreo 4 lecţii la şoferie, eu deja mă vedeam cum conduc, deja îmi imaginam cum stau ciotcoasă la semafor, cu geamul deschis şi ascult rap la volum maxim în timp ce ma uit la pietoni ce trec pe zebră. şi m-am pornit eu la narcolog şi la doctor ca să îmi fac certificat. istoria e tristă şi dureroasă, tot ce ţin minte e că la un moment dat mi s-au sticlit ochii în faţa doctorului care stătea aşezat pohuist în scaunul lui, şi mi-a spus “nu, nu pot permite”. eu am ieşit pufnind în plîns din cabinet, şi mi-am turnat sufletul bocind în hohote în plină stradă timp de o oră jumătate, fix ca un copchil mititel căruia i s-a spus că “nu, nu o să devii niciodată balerină şi nici în cosmos nu o să zbori”, fix ca o viitoare mamă căreia i s-a spus “nu, nu sunteţi însărcinată pentru că nu sunteţi fertilă”. ap aşa şi eu am plîns. că doare. doare nu să ştii că eşti diferit, dar să ştii că eşti lipsit de atîtea lucruri care pentru mulţi sunt ordinare, iar pentru mine privilegii. şi doare, să ştiu că în fiecare zi mă uit la vecinul meu care e în scaune cu rotile dar conduce maşina. lui i se permite, mie nu. şi nu am formulat corect, nu doare că-l văd că conduce, mă bucur, bravo lui. doare că se clasifică atît de drastic.

lumea, blea, e rea la priviri. e rea, rece, dură şi crudă. eu unora le zîmbesc. unora nu le atrag atenţia. la alţii mă uit şi eu demonstativ, să văd dacă le e plăcut sau nu. ideea e că ce nu aş face, eu oricum o să mă duc acasă şi în timp ce o să beau compot sau o să mă chiş, o să mă gîndesc că lucrurile sunt, oleacă, nedrepte. eu nu cer jale, milă, şi nici consolare. eu cer toleranţă. şi dacă nu puteţi ajuta sau fi mai blînzi la priviri, mai bine să nu vă uitaţi deloc.

aici mătincă se cuvine şi o morală. unii îs crăcănaţi, alţii au dinţii strîmbi, unii au urechi prea ascuţite iar alţii au tatuaje nereuşite. dacă voi toţi va-ţi uita la ei cum vă uitaţi la mine, ap credeţi-mă, ne ducem în cur. voi la mine vă uitaţi ca la televizor cînd eu trec pe stadă, pe coridoare, prin cabinete. şi nu numai la mine, da la oricine altcineva care “are o dizabilitate”. şi dizabilitate e un cuvînt urît. observă-mi, te rog, abilitatea. eu o am, promit.

eu nu ştiu cum aş fi fost dacă nu aş fi fost cine sunt. poate şi eu eram să mă uit din curiozotate la alţii, poate eram să pizdesc şi să rîd, poate eram să mă simt, oarecum vinovată. eu acum cînd văd pe cineva mai diferit – fie zîmbesc, fie întorc capul în direcţia opusă şi tac, pentru că, involuntar, mi se ridică un nod în gît, şi pentru cîteva secunde asist la procesul în care zeci de trecători cască gurile. le cască şi uită să le mai închidă.

eu am învăţat, totuşi, că dacă se închide uşa eu o să intru pe fereastră, şi am învăţat să tac atunci cînd m-au rănit, şi am învăţat să răbd prostia, şi am învăţat că cine are de ţinut la tine o să ţină, judecînd dincolo de copertă. şi mulţumesc celor care nu se ruşinează să iasă cu mine “la o pivă”, şi nu se ruşinează să mă îmbraţişeze, şi nu se ruşinează să mă ţină de mînă, pentru că, credeţi-mă, asta are importanţă colosală.