tu încă nu ai un titlu

somnuşor

Month: September, 2012

despre youtube

din boxe se auzea mătincă kings of leon. eu zîmbeam ca o ială în timp ce stătam la balcon fumînd pe podea, uitîndu-mă la tine cum îţi ţii respiraţia, mi-am amintit cum pe la sfîrşit de mai eram aproape sigură că căldura o să ne topeasca creierii care se vor scurge încetişor dar sigur pe asfaltul nostru găurit formînd o magmă uriaşă de idei. în aşa mod iubirile lumii se vor amesteca necunoscute. acum eu încep a mă teme că revine îngheţul şi mlaştina asta mondială de creieri se va intări. bucăţi de gînduri şi dorinţe vor fi încastrate în cuburi concrete cu care se vor juca pohuişti eschimoşii de la celălalt capăt de lume. nu ştiu cum mă sperie idea că voi fi o tristă amintire în mîna unui copil cu ochii oblici şi guler îmblănit. mă sperie şi mai tare cînd înţeleg că vîntul nu va mai purta cu el şoaptele niciunei iubiri. ah, marijuana.

eu vreau să fac dragoste cu tine în mare, pe patul părinţilor tăi, în lift, în veceu la tucano, în veceu la eli pili, în pădure, în suburbia oraşului, sub cearşaf, fără cearşaf, pe covor la mine în odaie, într-o livadă de mere, pe pian, pe acoperişul unui bloc din centru capitalei, în dendrarium, la balcon, da pohui unde, da pohui cînd. eu repede înţeleg că mi-ar fi mai uşor să merg pe jos pînă la ocean şi apoi să-l înnot, decît să te aduc în mreaja mea. eu vreau să fac dragoste cu tine da tu nici nu ştii de ce culoare-s ochii mei. îmi pare tare rău că eu am făcut lucruri frumoase cu oameni neprotiviţi, şi lucruri nepotrivite cu oameni frumoşi. da pînă la urmă, numai edith piaf, suca, nu regreta nimic, iar eu precis nu-s ea.

eu ţie ţi-am dat aşa de multe, şi tot ce te-a impresionat a fost numai playlist-ul meu din youtube.

pur şi simplu

mă uit sus şi păsările zboară de parcă m-ar lua de subsiori. tu gîndeşti rar şi îţi cad frunze printe gînduri. tu îţi închipui? aşa de straniu…cad pînă şi frunzele care se spune că conţin fier. da ce ne facem noi, care suntem atît de fragili? eu dacă o să mor vreodată (şi eu probabil o să), atunci vreau să mor de rîs. o să fiu tînără, vreo 70, şi o să rîd pînă o să dau duba. sau vreau să mor dormind, aşa lumea o să ştie că eu am plecat de aici făcînd ce-mi place cel mai mult.

eu îs aproape sigură că am atît de multă iubire în mine încît eu nu am nevoie de un om să mi-o absoarbă; eu am nevoie de un container care să fie capabil să o suporte pe toată. am o inconmensurabilă necesitate de a da ce e mai bun din mine şi nu prea ştiu cum altfel asta să explic. am înţeles că e incorect să folosești verbul ”a se supăra” la viitor, exact așa cum e incorect să folosești ”a iubi” la trecut. şi m-am convins că dacă eşti îmbrăcată frumos, zîmbeşti şi ţii spatele drept – numaidecît cineva o sa-ţi ofere locul în transport sau o să îţi deschidă vreo uşă. aparenţe, aparenţe.

noi toţi suntem frumoşi, noi toţi suntem lenoşi, noi toţi suntem disperaţi, înfometaţi, curajoşi, uitaţi, debusolaţi. noi toţi suntem somnoroşi, noi toţi suntem duioşi, noi toţi suntem tîmpiţi, noi toţi suntem iubiţi.  pur şi simplu depinde de zi. pur şi simplu; rareori pur şi aproape niciodată simplu.

mi-e bine, parcă am fost unsă cu miere.

atît de foarte mult

“eu trebuie să plec, eu trebuie să plec”. nu iaca unde bleadi se duc toţi cînd trebuie să plece?

unul îţi cumpără mere verzi, îţi fură eşarfa şi apoi îţi scrie că moare după mirosul tău. altul te muşcă de gît, te hrăneşte cu boabe de poamă şi îţi ţine sticla cînd fumezi vodenoi la el la balcon. ei în principiu ambii sunt interesanţi şi nici unul al meu. dacă aş fi fost băiat, probabil aş fi fost misogin. nu mai departe: eu mă uit la mine – nimic, suca, demnitate. eu căteodată îs aproape sigură că toată demnitatea mea e în ţîţe, tocmai de asta ele-s aşa de mari. smeshno smeshno, natura ştie să compenseze. fetele, fără doar şi poate, sunt superbe, ele pur şi simplu-s ebanutîe. cîteodată ele-s ca nişte cîini deaceia cărora dacă le arunci un os cu gîndul să se îndepăreteze de tine, ele aleargă, ţi-l aduc cu sufletul la gură şi încă te venerează după asta. alteori lor li se suflă pînă şi-n iogurt, dar lor prosta nu le e deajuns, asta-i povestea în care “tu eşti bun, da tu mie nahui nu-mi trebuieşti.”

atmosfera apasă agresiv peste mine şi nu înţeleg dacă e de la iarbă sau de la insomnie. de cinci minute mă uit cum fierbe apa pentru paste, peste alte cinci minute îmi dau seamă că eu nici nu m-am obosit să aprind aragazul. oleacă îndurerată vtîcnesc în floarea de pe covor, îmi ling lingura cu nutella şi mă gîndesc cît de tare aş vrea cineva să mă ia în braţe şi să-mi şoptească la ureche că există chestii care încă se merită. nu şi iaca, ajungi la un punct în care te convingi că nu oricine cîntă la instrument muzical – e artist, că nu tot ce străluceşte e valoros, că nu toată povidla e gustoasă, că lana del ray probabil tot stă pe veceu şi că nu oricine-ţi vîră măna în chiloţi – te iubeşte. mai tîrziu vapşe ajungi să înţelegi că nimeni nu te iubeşte. da credeţi-mă, nu contează dacă fata-ţi face omlet sau minet, ea eventual o să vrea să fie cuprinsă strîns şi să i se spună că e cea mai bună.

se zice că o doză de căldură pe zi e puţin; un batnic cred că ar salva.

a salvat.

iubesc cînd stările mele-s contrastante cu vremea de afară. a plouat rece şi infternal de dimineaţa, de parcă cerul s-ar fi spart, de parcă norii ar fi protestat. eu în schimb m-am simţit alinată şi la fel de fericită ca şi cum aş fi fost înghiţită de nirvana, iar acum eu o să mă rog insitent ca nirvanei să nu i se facă brusc vomă şi să mă scuipe înapoi de unde m-a luat. am ajuns acasă udă, iar apoi ai venit tu şi eu eram la fel de udă ca şi atunci cînd am venit de sub ploaie. îmi cîntă în cap un saxofon iar tu apeşi insistent şi duios pe coastele mele de parcă ar fi clape. cel mai ahuienîi sentiment îl primeşti cînd cineva-ţi sopteşte întrebător: “ce faci tu din mine?” dau din umeri, rîd haotic şi-mi muşc buza de jos: “nu ştiu, nu ştiu, dar aici acum e bine”.

“şi restul nu contează” mi-am spus eu mie-n gînd uitîndu-mă cum picăturile mai fac o băltoacă-n faţa casei.

eu închid ochii

deatîta că deatîta. lumea zice că atunci cînd închizi ochii treci mai repede peste durere, uiţi mai repede, îţi revii mai repede. teoria asta poate ar fi avut măcar oleacă de valoare dacă mi s-ar fi spus încă de la început că-n întunericul ochilor închişi, focul arde mai tare. eu stau pe o bancă şi mă uit într-un punct. “trezeşte-te, îţi ajunge” spune macovei, dar tot ce aş fi vrut eu atunci era ca el să mă zdruncine bine şi apoi să mă îmbrăţişeze.

peştii se prind cu undiţa, oamenii cu cuvinte. da după asta eu tare calm cîntăresc promisiune cu promisiune şi aflu defapt greutatea nimicului. am ajuns să mă trezesc dimineaţa numai pentru că vreau tare să mă piş, da în rest eu dorinţe nu mai am. “mi-a zis odată un batran o vorbă deşteaptă – n-alerga după căruţa care nu te-aşteaptă.”

nici tu, precis, nu eşti o excepţie

iubirea nu e un pinguin care împreună cu un alt pinguin încălzesc un ou între pântecele lor la minus 60 de grade, din simplul motiv că iubirea nu e alb-negru. iubirea e atunci cînd tata pleacă, acasă rămînem doar 3, iar mama încă cumpără 4 prăjituri de la patiseria de la colţ.

asta-i un lucru tare ciudat: cum poți plăcea pe cineva într-un mod în care poţi fi consumat pînă în interior de dorinţă – iar ei pur și simplu nu au nevoie de tine. cheastia asta există, și nimeni nu poate face nimic ca să schimbe ceva. ei, la rîndul lor vor  plăcea la disperare pe altcineva, în timp ce alţii te vor  plăcea pe tine iar ţie ţi-ar fi drept în crîlă. şi tot aşa mai departe circulă sistemul ăsta deteriorat în care există nevoia viscerală de cineva pe care nu poţi avea. doar cîte o dată în tare rar, aceleaşi doua persoane simt necesitatea asta esenţială una faţă de alta. iar eu, precis, nu-s o excepţie. şi nu cumva să crezi că tu ai fi una. mi se ridică un nod în gît.

oh, fuck you all!

dar defapt

-şi în genere, dacă tu observi, păi la oamenii veseli şi glumeţi rar cînd totul este bine. tu tot pari veselă întotdeauna, dar defapt…

e frumos la capitală

pentru prima dată-n nu ştiu cît şi mie-mi place chişinăul. pe strada pietonală molodeojul se aşează pe asfalt şi cîntă, cîntă, cîntă pînă oboseşte iar apoi mai cîntă un pic; pe o bancă un bătrîn cu barbă albă joacă şah-mat cu un tînăr negru, iar în timp ce lumea stă cuminte la terasa din faţa primăriei bînd pivă, frunzele cad încet dar sigur. stau deoparte şi îmi înfloresc ochii uitîndu-mă cum lumea se învaţă că frumosul poate fi găsit şi pe stradă. dacă aş fi motan aş toarce de atîta plăcere.

bucuria mea e ca zîmbetul unui om ce zîmbeşte de bucurie.

hiroşima

vinerea asta o să îmi placă încă mult timp înainte numai pentru că m-ai luat în braţe, şi crede-mă, eu azi n-aş fi vrut să fiu în braţele nimănui altcuiva decît în ale tale. în braţe la tine timpul se scurge în slow-motion iar lumea pare anormal de frumoasă. în plus, cu tine mă simt la fel de bine ca şi pe vremea cînd nopţile adormeam pe bătuta din faţa casei în timp ce mă uitam zîmbind la constelaţii pe care nu le ştiam şi niciodată nu le voi ştie. Undeva la mijloc, chestia asta mă face să înţeleg că în mine se zbat nostalgii seducătoare. tu miroşi frumos şi îmi place cum îţi duci ţigara spre gură. tare boemic, nu ştiu cum. hiroşima de plăcere şi septembrie; m-am prăbuşit. amiaza e la fel de caldă ca tine iar eu aş putea mînca o îngheţată la umbra ta.

mă ţin, mă ţin,
încerc în cerc,
cerul între anotimpuri probabil bea ceai şi ascultă chopin.

orice altceva e opinie

ştiţi, înainte la televizor mergeau emisiuni ieftine unde pe background se auzea cum lumea rîde în hohote; poate şi acum aşa se face, da eu nu m-am uitat la televizor din noiembrie şi nu prea ştiu ce se întîmplă. ce vreau eu să spun e că majoritatea înscrierilor cu rîsete de oameni au fost înregistrate la începutul anilor 50, ceea ce înseamnă că cam toţi oamenii pe care-i auziţi rîzînd, amu sunt morţi.

-tu meriţi mai mult, îmi spune nu ştiu cine.

nimeni cu nimic nu ţi-e dator în viaţa asta, deatîta că totul vine, totul pleaca şi în univers nu există nimic decît atomi şi spaţiu gol. orice altceva e opinie. şi credeţi-mă, nici bojica, nici karma, nici soarta nu are grija de ce “tu meriţi”. mă simt uzată şi am aceiaşi senzaţie ca şi atunci cînd golesc banca cu nutella mai înainte decît am crezut, sau ca atunci cînd mi-e somn dar nu pot să dorm, sau ca atunci cînd filmu a fost prea bun şi s-a termina prea repede, sau ca atunci cînd mi-e foame da frigideru-i gol,  sau ca atunci cînd am aflat că nici un moş crăciun nu există, sau ca atunci cînd sunt pe veceu da nu mai e hîrtie, sau nu ştiu. perna mea miroase a tine. numai după ce ai ieşit din casă eu am înţeles că eu nu am nimic, cu excepția celor câțiva centimetri cubi în interiorul craniului meu. “Я не знаю  когда мы сменили piano на forte.”

partea bună e că te duci; partea rea e că te duci.