Niciodată nu o să-mi fie deajuns

Deobicei, diminețile mele se încep cu o portocală. Pe aici miroase a toamă. Ea vine incet, dar cu pași siguri, exact ca și preocupările mele. Am așteptat primăvara ca o salvare, primăvara a trecut. Să vedem dacă toamna rezolvă dilemele.

Noi suntem crescuți în cutii. Nu știu cum voi, dar eu sunt sigură de asta. Ni se oferă totul pe porții și ni se cere atitudine, inteligență și echilibru, pe cînd ei au uitat să ne învețe asta. Nici nu ajungem bine să găsim răspunsurile, că toate întrebările se schimbă. Sîntem preocupaţi să dăm răspunsuri. Ne mişcam atît de repede încît nu mai ştim ce facem. Acum ar trebuie să aşteptăm ca sufletele noastre să ne ajungă din urmă. Nostalgia mea e cuminte și mult prea evidentă. Zice lumea că-s tristă. Dați-mi voie să fiu tristă, măcar o lună, sau două sau…la urma urmei și tristețea are charisma ei. Aș putea da vina pe anturaj, sau pe lipsa lui. Aș putea da vina pe golul din suflet și pe absența sufletului din mine. Gînduri incoerente, la fel ca și ceea ce scriu. Mesaje dureroase, voi probabil ați oboist să le primiți, eu cu siguranță am oboist să le fiu autoarea. Știți, pînă și tăcerea mea a început a vorbi.

Deobicei, diminețile mele se încep cu o portocală. Serile se termină cu coji.

Niciodată nu o să-mi fie deajuns…

Mi-e dor, de mine.