tu încă nu ai un titlu

somnuşor

Month: January, 2012

Mă simt ca în Siberia

Un om care pare a fi tare прикольный – probabil minte, așa cum oricine privit din interior nu este nimic altceva decît o serie infinită de eșecuri și dezamăgiri. Am observat că realitatea nu mă impresionează, dar deloc. Aceiași rutieră, aceiași cretini, același grad de ipocrizie, aceleași vîioabe irelevante, același frig, aceiași oameni obosiți, aceleași certuri, aceiași ignoranță, aceleași priviri goale. Suflete moarte. Mă simt vinovată pentru dezordinea cu care m-am înconjurat. Mi-a înghețat vîrful nasului, degetele, și o bucată de interior. Am nevoie de căldură, eu aștept căldura ca pe o salvare.

Tata mă lasă. Adică nu mă lasă, el pur și simplu pleacă. Nepotrivit moment de plecare, tata, nepotrivit. Eu în gînd deja ți-am tras trei palme pentru că mă lași acum. Dacă aș putea, m-aș evapora și m-aș lăsa dusă de vînt deasupra vieții altor oameni și mi-aș delecta privirea cu conținutul țărilor frumoase. Marionete ale destinului; noi suntem tare cugetați la ale noastre. Ne e bine pentru că ne e rău. Cumpărăm mașini ca să le ținem în garaj, strîngem bani și nu mîncăm un an întreg pentru că avem de dus la nunta și cumătria cuiva cu care nu am mai vorbit de jumate de viață, construim case și palate da trăim în sarai. Investim în relații fără sens sau direcție, comunicăm în secret, vorbim dar nu atunci cînd trebuie. Ni se pare că l-am apucat pe Dumnezeu de coaie, pe cînd noi încă tot prin rahat ne tîrîim.

Claxonată; mă simt aproape forțată să mă metamorfozez în cineva pe care aș ajunge să displac pînă la ură. Mă simt de parcă m-aș  porni undeva și aș uita ceva tare imporant acasă, dar deja sunt mult prea departe pentru a mă întoarce. Eu nu sunt sigură dacă starea mea e criză de vîrstă, PMS, concecințele ultimilor zile sau doar manifestări ale insomniei.  Ar trebui, probabil, să trag un bocet sănătos.

Urgent! Am nevoie de o primăvară și un drug!

Tăceți cu mine, vă rog.

Advertisements

iaca de aici pîn-la sfetafor

-Care păsărică zboară cel mai sus?

-Păsărica stewardesei. 

Eu devin foaaarte, foarte plictisită. Sunt probabil și eu, la rîndul meu, plictisitoare. În ultimile zile encefalul meu a fost impus să digereze mult prea multă informație contorsionistă. Undeva la mijloc, cred că vreun mecanism s-a defectat, așa că eu acum mă întreb cum e ceainic la plural? Ceainicuri sau ceainice? Mă tot frămîntă dacă karma tot are karmă, dacă zînele tot se duceau la viceu sau dacă tu te gîndești la mine atunci cînd masturbezi. Fu, ultima a fost urîtă, recunosc. Eu pur și simplu chiar sunt zaibită de pseudo-filosofii și gînduri ”serioase”.

Vreau să-mi fac un tatuaj, sincer. Eu vreau să știu dacă este ceva în viața asta care o să fie atașat de mine la fel de tare cum și eu sunt atașată de el. Vreau să simt cum culoarea-mi sparge piele și îmi pătrunde staturile. Vreau să știu că am ceva care nu poate fi furat, împrumutat sau șters. Vreau blea, tare vreau. Și o să-mi fac unul pe coapsă, probabil încă unul pe gleznă, și al treilea…mă mai gîndesc unde. Da la felul cît de fricoasă-s eu, probabil oi sta în pijama în casă, gîndindu-mă cum îmi fac tatuaje și cît de ciotcos mă simt cu ele.

Vorbe surde, gloanțe mute. Mi s-au uscat buzele și mi-a crescut temperatura. Mi-aș lua bicicleta și m-am pornit la o plimbare nocturnă, da mă tem de întuneric și nici bicicletă nu am.

-domnișoară, coborîți la stație?

-da

-huina.

Pamflet matinal

Ghine, foarțe foarțe ghine. Afară-i frig de-ți cad plombele, priza din bucătăria a ars și mai nu am făcut incendiu, soarele-i cu dinți, telefonul nu mai sună, mesajele-s mai apatice, ochii mai obosiți, nopțile din ce în ce mai inutile. E ca și cum m-aș uita la vulcane și explozii în slow motion. Analizez fiecare detaliu și îmi dau seama cu neputință că nu mai pot schimba nimic. Nimic nimic nimic nimic nimic nimic nimic nu e perpetuu, în afară de timp. Stau la balcon și fumez din ălea pizdoase – kent convertibles, cu кнопочкэ și cu efect de mentă. Proștilor, iar v-am mințint. Eu nu am balcon și nici nu fumez, dar mi-aș dori. Cырости – сознание – кислород.

Eu în viața viitoare mi-aș dori să fiu să fiu motan, să torc 24 de ore din 25, să beau lapte și să dorm pe burta cuiva. Mi-aș mai dori să fiu și balenă, să înnot doar din plăcere, să mă trezesc diminețile văzînd oceanul și să fiu arătată la Animal Planet de 3 ori pe zi. Mi-aș dori să fiu și vreun hulub ceva, și să mă cac în cap la toți. Iertată să-mi fie impolitețea…

Din nervozitate și lipsă de claritate încep a găti, în gînd. I-au două ouă, separ gălbenușul de albuș și le bat bine. Albușul e bătut pină e aproape fără valență. În gălbenuș se adaogă zahăr, mascarpone și vanilie. Începe a mirosi frumos. Îmi gust amestecul. Lipsește zahăr; mă încruntez și mai adaog o lingură. Așa mai merge. Reunesc albușul și gălbenușul cu celelate ingrediente. Bucătăria mi se inundă în miros de cafea. Îmi abund biscuiții în cafea și încep a-mi aranja ceea ce în 5 minute o să fie prăjitură. Presor cacao, pentru gust și estetică. Pun folie deasupra vasului, și în arunc în frigider pe următoarele 7 ore. Tiramisu. Tiramisu-ul e plin de amintiri și asocieri.

Încetez.

Mă ridic din pat și mă uit la trandafirii de pe geam. O să se ofilească curînd. Dar pînă atunci mă duc să le schimb apa, ca să aibă parte de o moarte frumoasă și curată.

E frig ca-n măta. Chișinăul a înghețat, la fel și ceea ce numesc eu ”suflet”.

раздвоение личности

Atmosfera apasă pe mine cu o adversitate greu de ignorat. Subconștientului i-a  fost impus să joace roluri stăine iar eul meu e probabil zaibit și cedează și el, încet dar sigur. Ajungi la perioada ceea cînd îți dai seama că pînă la o așa vîrstră ar fi trebuit să fi avut ceva. Eu nu prea am; eu continui să tot pierd. Anul ăsta de ziua mea ne naștere probabil m-oi trezi și oi începe a-mi pișa ochii, de jale, deziluzionare și dezamăgire. Mă simt ca în acvariu. Plutesc fără direcție și nu am puncte de reper. Am nevoie de un поджопник moral și de un duș rece, sau pur și simplu de un om gata să tacă cu mine, dar nu să mă forțeze să vorbesc.

Sunt gata să dorm o săptămînă și după asta să mă trezesc, să beau o cană de ceai, și să mai dorm trei zile, ca să mă scufund definitiv în solitudine, liniște și nemișcare.

Azi mi-e dor mai tare ca atunci cînd încă vorbeam și mai puțin ca mîine. Dar o să-mi treacă; toate lucrurile trec, și așa e și mai bine.

“You can spend minutes, hours, days, weeks, or even months over-analyzing a situation; trying to put the pieces together, justifying what could’ve, would’ve happened… or you can just leave the pieces on the floor and move the fuck on.”

Se pare ca noi toti am dat de dramă și jale. Simplu ca bună ziua.

frigul naște repulsivitate

Ne despărțim. Nu că noi am fi fost vreodată împreună, dar oricum, și asta e un fel de despărțire. În gînd despărțirea e mereu mai ușoară.

Eu o să mă învăț a-mi ține limba după dinți. Să taci la timpul potrivit; să vorbești limitat și la moment – un talent tare util pe care eu nu-l am. Mi-e oleacă rușine, mi-am permis să mă joc cu focul. Mă gîndesc că am pierdut și ceea ce nu aveam. 

Cred că, fără glumă, sunt alergică la frig. Sunt amorțită, amputată și pe deasupra simt că am răcit, moral.

Au am așaaa de multe gînduri să vi le înșir pe blog ca untul pe pîine, și aș face-o; drept că eu repede le uit, dar cînd nu le uit, le pierd intenționat. O seară foarte evenimențială. Timp de 6 ore am învățat atîta cît nu am învățat un semetru la școală și o lună în america. Inerția, în principiu, e bună doar atunci cînd știi că-i inevitabilă, nu și atunci cînd e sentimentalo-opțională. Ce joc de cuvinte, cineva ar zice că-s продуманная. Paleta mea de emoții se extinde; probabil era și timpul.

Eu în minte mi-am făcut o scenetă fatală dintr-un dialog sec și două replici ascuțite: -Noroc

-Noroc și ție. Mie drugul tău mi-a spus că eu sărut pizdos. Ție tot așa îți zice?

*Sfîrșit*

да ладно, nu te speria. o să tac.

я ловка вас всех подебила, aplauze.

Dați-mi vă rog o plapumă și lăsați-mă singură. Vă mulțumesc.

capre și trandafiri flirtează în jurul meu

Tridimensionalitate.

La mine-n casă clemantinele se mănîncă cu aceiași viteză cu care babele și gopii mănîncă răsărită pe лавочкэ. Scleroza o să ne transforme în oameni noi. Bancurile vechi vor fi întotdeauna amuzante. Jazz-ul e mîngîietor, mai ales în serile lenoase. “În mine se zbat, de când mă știu, două mari și seducătoare nostalgii,” dar așa cum eu plutesc în lașitate, prefer să mă ascund sub plapumă, să tac în întuneric și aștept în frig. Cîtă incorectitudine față de sine. Eu-s unul dintre acele ființe care culege istorii dar nu are una proprie.

O să jucăm tustrei aici,

o să jucăm șah și cărți. 

De vreo patru zile înainte de culcare mă tot gîndesc la imprevizibilitate. Eu, indubitabil, sunt imprevizibilă. Nici cei care mă cunosc – nu mă cunosc. Eu, de exemplu, tot nu mă cunosc.

Huiaci huiaci, v-am mai scris o istorie incoerentă pe care voi nu o s-o înțelegeți și o să părăsiți pagina blogului meu cu un gust amar și neclar. Șpohui, sănătate să fie!

Alfred

Este așa o vorbă ”cartea nu se judecă după copertă”, păi iată tu ești omul care arată că, v nature, nu e corect să judeci o carte după copertă. Puțini totuși au curajul să te deschidă.

-mi-a stat mai ușor. ai tu ceva miere in tine, numai că des ești distantă, da astai fignea, tot îs așa. eu b aș vrea să-mi fii vecină.

Noi suntem tare diferiți, aproape opuși. Comunicarea noastră dovedește că și lucrurile contrastante se pot, într-un oarecare fel, contopi. S-a început cu seara care avea iz de ploaie și de cafea vărsată în geanta mea la etajul nu știu care a nu știu cărui bloc. Rareori cînd eu devin cu adevărat interesată de interiorul unui om. Tu ai ceea ce eu numesc ”straturi”;le ai și le ai din plin. Ești paradoxal. Îți place să fii aspru, ai conștiință puternică, poți analiza (probabil mai bine decît oricine altcineva pe care am cunoscut pînă acum). Rănești – și o faci cu iscusință, te răzbuni, cauți puncte slabe și ataci. Nu te laș dus de val, îți place să fii cu picioarele pe pămînt și să ai lucrurile sub control. Contrar aparențelor, ești totuși dulce. Nu știu dacă dulce e cuvîntul potrivit ție, dar și tu, ca și mine, ai ceva miere în tine. Ai fluiditate și coerență, am văzut-o bine de cîteva ori. Crezi îs auto-izolare și te aperi mult prea bine. ”Trăiești în cochilie” ți-am spus eu odată, așa îți place, așa te simți mai puțin atacat și vulnerabil. Înteresantă fișcă. Tu știi să înveți și totodată să dai și lecții. Știi să taci, să asculți, să vorbești prea mult, să faci pauze consistente, să contemplezi, să alini. Tu oarecum, ești admirabil.

Păcat că există limite nescrise.

-îmi dai ceea ce, într-o bună zi, vor fi fluturi în stomac…

Cam așa, o descriere modestă, probabil seacă, dar și onestă. Să visezi frumos, te pup.

m-a ploat pînă și în interior

Am fost trezită la 8.37 de un bîzîit de mesaj. Mi-am dat seama cu frică ca la 8.50 trebuia să fiu în nuștiucare liceu să scriu olimpiada la română la nivel de oraș. În 5 minute mi-am aruncat pe mine primul hanorac găsit în dulap, primii blugi pe care i-am văzut și am ieșit din casă nepieptănată, fără sutien și fără chei. Bună dimineața. Am scris eu ce am scris 3 ore. Mai mult am stat cu capu pe masă decît am scris. În drum spre casă am fost bine congelată de frigul și umiditatea de afară, vreo 3 mașini m-au stropit iar eu am apreciat, am scăpat stația la care trebuia să ies, am traversat intenționat la roșu, am alergat cu pași nebuni pînă acasă. De fiecare dată cînd alerg am impresia că o să cad și o să-mi rup capul. Îs împiedicată la ale mele. Da eram grăbită, nu aveam încotro. Acasă, iarăși în interval de 5 minute am mîncat ca o scăpată, mi-am înhățat cheile, cărțile de franceză și m-am dus la învățat. Sîmbetele ploioase sunte zile nepotrivite pentru a învăța așa o limbă ca franceza. După franceză am decis să nu mai alerg. Mi-am ales cel mai lung drum posibil de ajunge acasă pentru a amîna contactul cu ai mei și pentru a merge în ploaie și vînt ascuțit mai mult timp, așa ca în cazul în care mă îmbolnăvesc să fie cît mai grav. Mergeam pe trotuare înguste, călcînd prin toate găurile cu apă și lăsîndu-mă analizată de toți trecătorii nepricepuți. Mă alinam ascultînd-ui pe snoop și pharell. Mergeam agale spre Eminescu, de unde-mi opresc primul 102. Mă urc și adorm. De data asta nu mai scap stația mea. Cobor și mă gîndesc la cît de sarcastică-s eu. Îmi place, nu neg. E un fel frumos și iscusit de a de autoapărare și camuflaj artistic. Brusc îmi trece prin cap cît de penibil este că am terminat 5 ani de pictură și nu am desenat nimic serios după ce mi-am primit diploma de absolvire. Timp pierdut. Eu aș putea spune multe cu o pensulă-n mînă. E vorba că nu știu cum aș face-o. Mă simt dezintegrată și lipsită de coerență. Pictura, cît de dezorganizată n-ar părea ea, cere totuși echilibru. Eu nu-l am.

După promenada umedă și rece de azi o să răcesc cu siguranță. O să am temperatura 40, o să stau pe antibiotice o săptămînă. Nu o să mă ajute, o să mor, exact înainte de ziua mea ne naștere – mică, proastă și virgină. De rîs.

Mulțimea nu are nevoie de schimbare. Mulțimea se ține doar pe instincte primare. Îmi cîntă piane și chitare-n cap. La mine-n cap există orice cu excepția curățeniei. Eu simt o insuficiență colosală de afecțiune; vreau să fiu visul cuiva.

Vai ce zi minunată; nici nu știu ce să fac – să beau o cană de ceai sau să mă sinucid.

fosfor

Cer senin și o adunătură de artiști, metaforic vorbind. Demult nu am avut așa vinere. Ne țineam disperați de burtă și rîdeam isteric pînă plîngeam. Eu mă duc la școală numai pentru recreații; se merită, mai ales cînd prostiile devin tradiții iar comportamentul inadecvat e deja ceva obișnuit. Joacă-te în părul meu, gîdilă-mă, îmbrățișează-mă, fă poze mediocre cu mine și simte-te bine, împreună. Mă tot uit la tine din septembrie, ești frumos.

Îmi lipsește comunicarea cu un filosof.

Mă duc să beau un pahar cu apă.

explozie de sentiment

Uneori mi se pare că îmi deschid sufletul ăsta a meu pînă la limite. Cîteodată chiar împing limitele, că eu îs taman omul care se supune convenționalităților. Sau poate nu. Tare-mi mai pare rău că mama nu m-a născut băiat…

În ultima vreme primesc o plăcere incomensurabilă cînd citesc; e un fel de auto-izolare cuminte. Mă face să mă simt de 2 ori mai (pseudo)inteligentă și de 3 ori mai ocupată. A fi ocupată, într-un mediu ca al meu, e întodeauna un lucru util și frumos. Monotonia voastră mă plictisește. Problemele voastre nu mă interesează. Superficialitatea voastră mă dezgustă. Eu prefer deci, pe o bună bucată de timp, să comunic drujii mei imaginari și cu eul liric al romanului pe care-l tot penetrez.

Tu ai tare mult tupeu, mă gîndeam eu azi; manipulezi cu multă iscusință. Cel mai jalnic lucru pe care-l pot face e să mă implic cu suflet într-o relație la distanță lipsită de orice fel de direcție și sens, care s-ar sfîrși probabil cu multe încruntări de frunte și un ”du-te te rog nahui”; ca apoi să încercăm să o luăm de la început, iarăși fără direcție și sens. Eu scriu despre tine, tu scrii despre ea. Mie nu-mi place să fiu ținută în secret. Vezi fișca? Mi-e trist și obijduitor da ție ți-e a fuma. ”Sublimul înseamna intensitate. Tu esti sublim.” Eu am glumit. Tu ești prosta un alt mudac, iar eu o altă cretină.

Și de pizdoș suntem noi toți – trimitem sms-uri, grăim în skype cu orele și scriem e-mailuri cu navaroate. Da în ”viața reală” slabo de comunicat? Jalnic. Trăiască pseudo-общения! Trăiască prostia omenească!

-Eu sunt ferm convins în concepția lui Blaga. Fericirea supremă pentru mine e dragostea,

care nu o am.

Aplauze,

ne ducem drept în cur.