tu încă nu ai un titlu

somnuşor

Month: February, 2012

Silence is the loudest scream.

You are familiar and I do not want your stupidity.

Noi nu ne-am născut tăiați în două; atunci nahui de ce încă încercăm să ne căutăm jumătatea? Probabil din simplu motiv că nu putem să vrem lucrurile pe care deja le avem. La revedere.

http://www.youtube.com/watch?v=KzbMPbKhXpE

Advertisements

Totul devine foarte clar.

”Adevărul nu e numai E = mc2. El are o varietate de forme ce corespund numărului oamenilor de pe pământ, și n-am spus nimic nou cu asta. E veche și afirmaţia că adevărul nu este un dat singular, stabilit o dată pentru totdeauna, un ornament pietrificat ori un „M” galben de pe McDonald’s.” Se zice că pentru o viață fericită există doar 2 secrete: 1. не надо нервничать по пустякам ;2. все люди уроды и пошли они все нахуи. Eu totuși vin cu ale mele cinci capiși și zic că în existența noastră atît de umilă într-o galaxie atît de fascinantă, pînă la urmă contează vreo 3 lucruri:  1. cît de bine săruți; 2. cîte de autentic iubești; 3. și cît de frumos poți lăsa lucrurile să decurgă-n tempou natural, negrăbit și neforțat.

Da nouă ni se permite să ignorăm secretul fericirii veșnice, noi jă suntem tineri și necopți la minte – avem motive întemeiate de lahaneală. Nouă nu ne trebuie fericirea propriu zisă, nouă ne trebuie doar imaginea ei. Probabil, din teama de a merge prea departe. Nu aceasta e starea noastră firească;  noi nu ne putem bucura și preferăm amărăciunile obișnuite veseliei neobișnuite. Într-un cuvânt, am spart toată gheaţa din jurul nostru, am izgonit din preajma noastră, cu propriile noastre străduinţe și eforturi, adevărul, și acesta s-a descompus în elementele sale constitutive și s-a dizolvat în apă precum un praf.  Ne e rău și de asta ne e bine.

Azi, de exemplu, am ieșit la o plimbare și, involuntar, mi-am adus aminte de mesajul tău din noaptea de joi, care, indubitabil, avea iz romantic și în care foarte politicos mi-ai sugerat să mă duc direct în cur. Am început a rîde și a-mi lăsa părul să-mi fie dirijat de vînt. Rîd și rămîn пе вальнауа mea – așa fac mereu cînd știu că mă praibesc da nu am ce-i face. Am început să mă gandesc la cît de bizară e percepția mea în ultima vreme și am sfîrșit prin a mă întreba ce fac eu aici și daca nu e prea tîrziu să schimb totul și să mă apuc de altceva. Mă împiedic pe loc drept și, ca printre altele, încerc să înțeleg de ce mama ține pahare de martini în casă cînd noi nu avem martini și de ce am atîtea minute-n cont cînd nu am cui suna? Vreau să dorm o săptămînă, să mă trezesc, să beau un pahar de apă, șap să mai dorm o săptămînă. Eu m-am praibit rău de tot, pahodu.

я уже чую примэвару в нашем милом дворе – в кишиневе. În gură-mi apare gustul merelor coapte și repede-mi vine idea că ar fi tare ciotca să am parte de o noapte cinefilă, să umplu golurile și gîndurile triste cu chestii materialiste și filme, dohuia filme.

I have nothing to offer anybody except my own confusion.

Mă furnică nasu. Vine primăvara și odată cu ea – avitaminoza și toate virusurile. De azi, se pare că, ninsoarea devine ploaie iar fulgii – picături. Eu găsesc așa un caif în plimbările nocturne, în care eu cu mine ascultăm muzică și cîntăm și numărăm semafoarele și trecem la roșu și facem contacte vizuale cu străinii și cam așă. Cum mergeam eu azi spre casă, am recunoscut hipsterul pe care-l văzusem și ieri la bancă în timp ce eu achitam un credit de-al mamei; la un colț de parc am văzut același cuplu minunat care mă face geloasă deja a treia seară; am mai văzut și bătrînica de alaltăieri care la aceiași oră, în același tempou leneș traversa strada; și brusc eu m-am gîndit că noi trăim într-o lume tare mică și fascinantă în care oamenii merg în cercuri și trăiesc în aceiași rutină ibanutaia.

Eu cînd merg pe străzi îmi place să mă las pierdută, din simplu motiv că s-ar putea cumva să mă regăsesc. Îmi place să atrag atenția la detalii, accesorii, priviri, zîmbete, încruntări de frunte. Îmi place să cred că pot citi ce crede fata care numai ce a dat ochii în jos sau ce gîndește băiatul care numai ce a ridicat un colț de buză și e gata să rîdă frumos. Îmi place să intuiesc ce secrete ascunde lumea, cine și de cîte ori a mințit azi, care pe care a înșelat, cine de cine e îndrăgostit, care urmează să se ducă acasă și să plîngă, care se duce la vreo tusovcă după care nu o să țină minte nimic, și tot așa mai departe… Activitățile mele extașcolare preferate – să praibesc timpul în van, și să-i studiez pe alții. Ciotca, se pare că o să ajung departe dacă o țin tot așa.

Pricaliști în stînca și-n dreapta. Lumea azi mi s-a jăluit că devin rece, distantă, pohuisticheskaia și mi-au cerut să fiu la fel de deschisă și primitoare ca înainte; da eu le-am răspuns retoric ”а хуи вам не посасати?”. Eu pur și simplu țin la interiorul meu, la ”micul meu univers magic”, la spațiul propriu, pe care voi îndăzniți să mi-l poluați zilnic. Și așa cum voi nu manifestați grijă, da pur și simplu vă mănîncă-n cur curiozitatea de a înțelege că viața voastră e mai frumoasă comparabilă cu a mea, ap iaca eu optez pentru introversiune, neglijînd pseudo-veselia voastră minunată.

Azi mi-am prins părul într-un coc și am purtat cerceii-elefanți aduși tocmai din Africa de Sud și, nu știu cum, m-am gîndit că chiar dacă e iarnă și toți sunt zaebiți, dacă tare vreai – poți găsi și un colț de primăvară undeva printre coaste și o felie de înțelegere pe un coridor aglomerat.

Cam atît; vreau iarbă, sex și un desen-animat. Noapte bună.

Flioșcăială

Niciodată să nu așteptați nimic de la nimeni. De cerut poți cere doar de la tine; de la alții trebuie să rogi frumos, din simplu motiv că viața nu e ходячии капитализм și nici nu trebuie să fie. ”We must move into the direction of our fear”, am citit eu undeva zilele ăstea; și imediat mi-am adus aminte că ”I could be brilliant, but I am a coward.” Idea e alta – eu m-am convins că жизни не малина și că unde nu te-ai uita – vezi numai pidari. Pidar ești tu pentru mine, eu pentru tine, și uite așa – noi toți frumos și ghine trăim în pidarism comun. Mecanismu necesită schimbare! Păcat că ipocrizia nu se tratează și trist e că falsitatea e atît de в тему.

Eu m-am gîndit, pațani, și am înțeles de ce eu sunt așa de atrasă de băieți care deja sunt într-o relație: ceea ce nu e al tău, mereu va fi va părea mult mai frumos, mai strălușitor, mai atrăgător și vapșe! Cam de asta 3 din acei 5 băieți pentru care eu manifest interes – se întîlnesc. Eu reușesc, zilnic, să mă uimesc singură pe mine. иафигею! Afară-i flioșcăială și lumea se revoltă. Lumea-i proastă și nu înțelege că anume flioșcăiala asta aduce primăvara. Flioșcălaiă – clasnîi cuvînt. Davai primăvaro, vină mai repede!

хипстер.

A fost odată ca niciodată nimic. Nimic nu a fost. ”This is not a love story this is a story about love”, отвечаю ! asta e pur și simplu o realitate insuflată într-o conștiință nițel bolnăvioară.

Noi ne cunoașteam de ceva vreme și ajunsesem exact în momentul în care tipa ușor și duios se contopește limita dintre prietenie și fluturi în stomac. Convorbirile universale despre muzică, filme, cărți, artă și oameni în general, se transformă idilic în conversații care țin strict de interior, cu contexte personale și mult prea intime pentru ”проста prieteni”. De asta vă ziceam eu vouă că nu există așa huinea ca ”prietenie între băiat și fată”. back to the story: ea eu tipa eram mică, neimportantă în companii mari și absolut irelevantă în orice fel de anturaj care implică exteriorizare, паказухэ sau выиоб. Lumea zicea totuși că eu aveam ceva special în ceea ce obișnuiam să fac. Zona mea de confort, deși negustoasă și modestă, era frumos amenajată și bine organizată; suficient de fascinant pentru cineva atît de inutil în univers. El era diferit: într-un fel sau altul carismatic, attention whore și mare macho. Reținut în emoții, totuși, și tare inhibat cînd vedea vorba de orice fel de conversație care-l impunea să uite de imaginea sa de anturaj. Mie îmi plac diferențele și lui îi plac fetele, nu șî iaca, huiaci huiaci, s-a legat ceva între noi.

Era în ziua în care eu fumam la bucătărie; în dreapta ținîndu-mi neîndemînatic țigărușca, iar în stînga țineam o bucată roasă de pastel pe care-l înșiram pe un planșet acoperit cu foaie neagră. Desenam balerine-n stilul lui Degas, iar cînd tare mă zaibeam – mai beiam cîte un cît de компот.  El mă sună și agitat și  zice: ”hai eu în 5 minute ajung la tine.” Eu, ușor шуганитэ, digerez idea și accept gîndul. Faza era că spontaneitate chiar nu-l caracteriza și nu îi era tipică comportamentului lui de om al justiției. ей короче, el vine, весь такой туманный și tare ”debusolat” și eu întreb: шо мэ? Eu credeam că la noi dacă era ”dragoste”, atunci era una platonică, asta pînă cînd nu s-au început contactele vizuale cu namioc și atingerile tare fine și neobișnuit de intime. Nu știu cum se primește că noi ajungem dezgoliți de staiele convenționale ale existenței noastre sociale sub plapumă, pe covor – asta tipa pentru o imagine mai înfocată sau huioznaet.

Afară ploua infernal iar noi ne îndrăgosteam prin mansarde întunecoase. Aș hrăni curiozitatea voastră cu tot felul de momente intime și despre care e rușinos să vorbești în public la 18 ani, dar nu am s-o fac, din simplu motiv că mi-e lene și că o să mă enervez dîndu-vă detalii fascinante. O să las la discreția voastră să hotărîți ce pot face doi prieteni. Mîngîieri, șoapte, zîmbete timide.

Mă culcam lîngă glasul tău și te iubeam. Mirosea a mentă, cafea și scorțișoară – blindă combinație pentru un fumător. El zicea că miros a primăvară, iar eu clipeam din ochi și ziceam tare timidă: да ладна! Acele trei ore au avut, sau nu, structură de poveste. După atîta tăvălit pe covoare și iubire pe podea, ne-am ridicat copilăroși și tare îndrăzneți, în același timp și am zbughit-o în bucătărie. ”компот?” întreb eu; da el tipa ”cine mai bea компот în ziua de azi?”. În gîndul meu îi zic ”ganești bleadi”, dar tac, și pun apa la fiert pentru a bea ceai cu bergamot la geam, în liniște, așa cum îi place lui.

În vreo jumate de oră el era deja la ușă, se încălța, în timp ce eu rămăsesem lipită de perete. Tăceam. A tăcea în așa momente e cel mai potrivit lucru. El, nu știu cum, a descifrat tristețea mea, pe care eu credeam că o camuflez cu multă dibăcie. Îmi luase fața-n palmele lui și mi-a murmurat ceva de genu ”a fost pizdos!”, dar eu am înghițit în sec știind că asta nu o să mai repete și că el, după vechea obișnuintă, urma să mă chidanească. Chidala, bleadi! A fi a doua alegerea a cuiva e niciodată simplu și mereu dureros. El a plecat (chidală, v-am spus eu), dar eu am rămas cu ochii ușor umeziți. M-am întors înapoi în bucătăria mea 2x3m pătrați și mi-am terminat de desenat balerinele.

Brusc se aude vocea mamei:”Hai blea, Irina, că întîrzii! E vremea să te trezești!” ”базарю” răspund eu, ”e vremea să mă trezesc.”

A fost odată ca niciodată nimic. Nimic nu a fost. Teenage dreams are hard to beat. Am plîns pe drum, involuntar, și am mîncat, plină de jale, ciocolată care trebuia s-o mîcăm împreună și m-am gîndit că eu o să mor singură da tu o să mori prost. ниче так, нормально…

“When everything is lonely, I can be my own best friend. I get a coffee and the paper; have my own conversations.”

http://www.youtube.com/watch?v=enywjmwUzU0

Tu și casa ta deșartă – nimeni nu v-a făcut curte

Uneori noi ne îndreptăm conștienți spre socializare, vrem să mărim cercul de prieteni, ne grăbim undeva, fugim spre cineva; dar uneori simți nevoia, pur și simplu, să închizi ochii și să nu mai vreai nimic – numai tu și liniștea, inspirind tihnă și găzduind echilibru în minte și suflet. Freud odată zicea că noi întîlnim în viață doar pe cei care deja există în subconștientul nostru. Sufletul meu e mititel și negru, așa că eu nu pot decide dacă Freud avea dreptate sau dacă pur și simplu futea capul.

Gravitez spre a avea o dispoziție anti-sociabilă și în același timp vorbăreață, dorind să nu văd pe nimeni, dar totuși simțind o necesitate viscerală de a conversa cu cineva; așa că o să ies din dificultate vorbind cu mine însumi. Masochism auto-cultivat, se numește.

Dacă tu o să-ți vîri nasul la mine-n cur, atunci tu o să ai un nas în cur și eu o să am un nas în cur; dar crede-mă, ăstea-s două lucruri diferite.

”Ни книжек,
Ни денег,
Ни звезд,
Нихуя.”

zic și eu ca să nu tac

Am urcat azi туманитэ în rutieră și mi-am adus aminte cît de tare vreau să dansez salsa ca în ultima noapte în America. Ar fi trebuit, probabil, să rămîn acolo ilegal, ca mulți alți mexicani și marionete pierdute ale destinului. Ar fi putut fi diferit.

Simt cum am nevoie să trec printr-un proces intens de culturalizare internă. Tipa să încep a citi cărți în loc de statusuri pe facebook, să merg pe la spectacole și filme, să cînt cu voce tare cînd merg pe drum cu căștile-n urechi și să-mi fie pohui dacă vă impresionez sau nu, să scriu scrisori, să fac poze, să zîmbesc străinilor, să pictez și să călătoresc pînă cînd oi simți că sunt, cît de cît, conectată de ceva.

Pînă  la urma urmei – fiecare cu realitatea lui; eu las loc și pentru a ta.

 

я не отдыхаю, я намеренно ни хуя не делаю.

…și cam așa jumate de viață.

În principiu, ziua mea s-a început tare bine; dar după asta eu m-am trezit. Eu mă simt în siguranță iar umilă mea existență pare a fi integră în timp ce eu dorm. Partea rea e că eu îi dau cu insomniile-n ultima vreme. A я не буду ныть pentru că вам  всем похуи !

De dimineață pînă seara eu-s în proces de asfixiere. Mi-e dor de oleacă de liniște. Eu alerg alerg alerg prin zgomot și mizerie, da nu mai ajung nicăieri. Chișinăul e ciudat de alb, parcă-i un fel de Narnia, iar eu aștept să ies din dulap. It feels like the entire world is one, long Sunday afternoon – nothing to do, nowhere to go. Visele adolescentine, cred eu, sunt cele mai greu de ignorat. Atît pe azi, пиздец и до свидания.

:)

”I had a hole in the pocket of my favourite coat and my love dropped into the lining.” Se mai întîmplă, c’est pas grave.

Pentru prima dată după mult timp, oboseala de astăzi este, nu știu cum, plăcută. Ziceți-mi cum v-ați iubi azi, eu vreau să vă ascult…

не сровни хуи с пальцем

Nu am ce vă spune, dar paliubomu am să vă spun ceva. Ar trebui să vă scriu vreo istorie exorbitantă cu ocazia frumoasei sărbători de mîine, da eu n-am chef. Datorită acestei mari festivițăti mi-am pus cercei cu inimioare, pe care mîine probabil îi voi scoate cu 5 minute înainte de a intra în școală. 14 februarie – ziua în care toate cuplurile stopudov se duc prin restaurante șap după asta încearcă vreo poziție nou din kama sutra, ziua în care pseudo-cuplurile se țin rușinos de mînă ca și cum ei nu ar fi făcut nici o năzbîtie, ziua în care relațiile secrete rămîn a fi secrete. Dacă nu ești parte din una din splendidele categorii, ap bei pînă nu mai vezi sau plîngi cu alții care nu au da vor, sau privești comedii romantice șap te inervezi, sau nu faci nimic, la fel ca în toate celelalte zile. Mai rău de mine; eu nu știu în genere cine-s eu. Oricum, sărbătoare e sărbătoare, așa că eu vă doresc o listră întreagă de lucruri pizdoase.

Prostia mea de mai sus – igronați-o. Eu defapt chiar admir pe cei care se iubesc, dar se iubesc, nu se naibesc și manipulează reciproc. Eu pur și simplu sufăr încetișor, ca și mulți alții. Am observat cu oleacă de tristețe cum lumea e tristă. Or așa era mereu da eu nu vedeam, or generația mea se duce dracului. Vreau afecțiune și atenție, că cum nu ai da, suntem toți egoiști și egocentrici.

Love is an illusion, sex is real. Huioznaet.

Nuștiu dacă în așa zi se pune vreo dorință, da dacă se face, atunci eu vreau să încep a crede-n dragoste, iubire, și ce mai este acolo. Eu pur și simplu mă gîndesc că blea, dacă crezi în asta ești mai bun, și dacă toți credem – om trăi, efectiv, mai bine și mai comod. În fine, eu simt cum încep a fi emoționată și mucoasă, așa că termin aici. Și chiar îmi doresc să fim fericiți, toți, îmrepună, și vapșe! Trăiască exteriorizarea și trăiască sărbătorile în care poți primi flori nașaru și felicitări cu străluși!