tu încă nu ai un titlu

somnuşor

Month: August, 2012

da TU vrei schimbări?

mama continuie să-mi spună că ea e îngrijorată pentru mine, că eu n-am хваткэ şi sunt total lipsită de tărie de caracter şi putere. eu am vrut să mă revolt, da eram prea ocupată mîncînd şi mi-am demonstat singură mie că eu, defapt, am даже tare multă tărie de caracter şi putere. de exemplu, în timp ce eu mă uit la un film şi eu tare vreau să mă piş, ap eu nu duc să mă piş, deatîta că mi-e lene să mă scol din pat, să aprind lumina, să deschid uşa, să închid uşa, să îmi dau chiloţii în jos, să mă aşez pe veceu, să mă piş, să dau drumul la apă şi apoi tot procesul inversat. da eu mă i-au în mîni. sau de exemplu, eu tare vreau să fac sport, da eu îs mai puternică decît orice dorinţă de a mea, şi iarăşi, mă abţin! pentru că eu deobicei cînd mă întind pe covor şi mă pornesc să fac presul, eu adorm. mamei nu i-am spus nimic din toate ăstea, eu eram mulţumită că mă consolasem pe mine şi că realizasem că eu nu-s chiar un caz aşa de pierdut.

pe la amiază eu am înţeles că în ultimile 3 luni tot ceea ce am făcut a fost să mîrîi că eu vreau schimbare fără ca să fac nimic pentru schimbarea propriu-zisă. brusc am fost iluminată, aşa că eu repede am început a scrie în jurnal cu stilou negru în loc de albastru, am pus mai mult caşcaval şi sos în paste, am mutat vreo trei rame cu fotografii cu locul, iar după aceste schimbări majore în viaţa mea, eu l-am luat pe tata de mînă, l-am adus în baie şi aproape că am strigat: tata, frezează-mă!  el în viaţa lui nu a tuns pe nimeni altcineva în afară de frate-meo cu un an în urmă. în cinci minute aveam părul mai scurt cu 15 centrimetri. iaca aşa, ветер перемен.

mai vreau!

ele chiar trebuiesc

m-am trezit rîzînd; m-o fi gîdilit cineva la tălpi. era ora aproape 9 cînd eu şi tata stăteam cuprinşi uitîndu-ne la buburuza de pe pervaz. este ceva între mine şi tata, un fel de comunicare care nu ne forţează să vorbim, şi tocmai de asta şi-mi lipseşte atunci cînd pleacă de acasă.

tarte au chocolate, vă rog, îi zic eu chelnerului. nu deatîta că eu chiar aşa de tare vroiam tarte au chocolate, dar deatîta că tare-mi place cum sună şi pe deasupra vroiam să par культурная că am oleacă de accent francez. păi iată, în timp ce aşteptam să îmi vină tarte au chocolate, mă gîndeam că eu niciodată nu am ieşit din vreun local fără ca sa-mi i-au pacheţelele cu zahăr, în caz de mai rămîn, şi mereu mi-am pus în geantă aproape toate scobitorile de pe masă. mama întreabă “pentru ce ţie?” da eu îi răspund  piliticos şi exhaustiv de fiecare dată acelaşi lucru, că “o să trebuiască, eventual”. eventual, ele chiar trebuiesc.

mie în general îmi place să păstrez. eu în portmoneu încă am biletul de la rockefeller center din februarie a anului trecut şi biletul pentru metrou din DC din aprilie, am şi corabia care a fost făcută din aluminiu de la o gumă cu băiatul cu care mergeam acasă în fiecare zi toată toamna, mai am şi prima poză făcută într-un photobooth, o scrisoare de la revedere, cecul de la pegas care tare mi-a plăcut, invitaţia de la alternosfera şi monede din 5 state prin care am trecut. mai am şi o poliţă în care-mi sunt toate filicitările de sfîntul valentin pînă-n clasa a 7a. tot acolo sunt şi cele cîteva confesiuni şi multe фенички pe care eu niciodată nu o să le mai port. mai am şi o cutie deasupra căreia deobicei stă unica floare din casă, în care păstrez aproape toate scrisorile şi mărţişorul pe care mi l-ai dat tu anul ăsta. tot în cutia ceea sunt шпаргальче care seamănă mai mult a lucrări de artă, am schiţe de picturi pe care niciodată nu le-am început, frunze uscate care odată mi s-au părut tare frumoase, hîrtii de la ciocolate, reţeta de chec cu mere, telegrame şi desene de alu frate-meo. eu cred că lucrurile tangibile-s tare utile ca să te reconectezi cu o amintire demnă de reamintit, cu vreun om de care încă mai eşti sau nu ancorat, or pur şi simplu să te alini că “uite blea, a fost şi aşa şi a fost superb!”

mie în general îmi place să păstrez, nu doar chestii palpabile. eu nu o să ţin minte o poezie pentru şcoală şi nici anul în care nu ştiu ce eveniment ahuienîi s-a întîmplat, dar eu o să ţin minte exact în ce eram îmbrăcată anul trecut pe timpul ăsta cînd tu pentru prima dată m-ai sărutat în timp ce zdob şi zdub săreau pe scenă, o să ţin minte exact ora cînd am trimis mesajul în care ţi-am spus că tu faci ca fluturii mei să se zapizdească cu aripile de pereţii stomacului, ziua în care m-ai ţinut pe umeri la concert, data cînd am mers prima oară ţinîndu-ne de mînă pe viaduct, noaptea în care frate-meo a fost dus la spital, ce am simţit cînd prima oară mi s-a spus că nu merit, ţin minte cît am plîns pentru tine şi efectiv ţin minte cîte zile la rînd am încercat să mă conving că nu merită să plîngi pentru un om care te face să plîngi, ţin minte primul meu concert la pian, cum tremura vocea la primul meu solo, prima dată cînd am fost dată afară din clasă şi prima zi cînd am fugit de la lecţii, ţin minte cum te uitai la mine-n ochi ţinînd-o pe ea de talie, ce cînta la mine-n căşti cînd alaltăieri aproape nu mă călcase o maşină, ce poveste mi se spunea cînd aveam febră, da iaca chiar nu ţin minte cum am ajuns acasă cînd prima dată am băut trigan-d. păcat că nu poţi lăsa detaliile prin poliţe, cutii şi potmonee. m-aş simţi mai uşoară dacă nu le-aş căra cu mine-n fiecare zi toată ziua.

eu tare ţin la amintiri, uneori prea tare.

evoluţie

noi suntem pregătiţi pentru maturitate exact aşa cum o molie e pregătită pentru balet. eu îs tare ferm convinsă e că noi creştem numai atunci cînd înţelegem că monştri nu stau sub pat, dar deasupra.

tu ai fi putut fi exact poezia pe care tot de atîta timp încerc s-o scriu. eu uneori pur şi simplu stau şi mă întreb de cîte pahare cu vodkă vei avea nevoie ca să îţi plac din nou. şi chiar dacă m-ai plăcea vreodată cu adevărat, eu voi deveni lacomă şi îmi voi dori să mă iubeşti.

o fată deşteaptă ştie şi singură că ea e proastă.

de ale lor

“eu îs la ţară. mă uitam la bunei: el de 82 de ani se apropie pe furiş în spatele ei, de 78, şi încearcă să o gîdile. ea se enervează, se întoarce, il pişcă şi ţipă “fugi de aişea!” mai mult de 50 de ani împreună, ei flirtează. mă uit la dînşii şi mă simt împlinită.”

pe dos

acceptă ceea ce lumea-ţi oferă: bea piva lor, absoarbe-le dragostea. eu-s aşa mare filozof încît pot ajuta şi da sfaturi tuturor, numai nu mă pot ajuta singură pe mine. mi-e foame.

eventual

conform calculelor mele de aseară eu am constata că un om care nu bea, nu trebuie să bee; da dacă dam bea, el nu trebuie să se vadă cu multă lume. eu în general cred că eu pînă la vre 15 ani am fost superbă, iar după asta eu am fost în continuu eşec şi decădere. înainte eu eram mai bună, mai curioasă, mai afectuasă. acum eu-s un clişeu. eu-s tristă, spune lumea. lumea nu înelege că trist e atunci cînd tu eşti vesel mereu şi te trezeşti într-o dimineaţă şi ceva nu e bine şi tu mîrîi şi eşti mizer, da apoi trece. trist e atunci cînd dispoziţia ta cade. da la mine ea nu cade deatîta că ea mereu e jos. probabil prosta aşa-s eu, probabil asta e aşa o perioadă, probabil pe mine brusc m-au lovit multe din multe părţi.

eu nu vreau să atrag atenţia cu tristeţea mea, sau eu nu vreau să fiu mediocră cu ea. eu ştiu că la mine-n cap totul este foarte bine argumentat şi există sens, da cum eu vreau să deschid gura să mă exteriorizez, lucrurile devin suspicios de banale şi eu din mică mă simt şi mai mică. eu zic multe lucruri da eu nu zic nici pe departe lucrurile care cu adevărat sunt în cap la mine. poate este uman să nu fiu înţeleasă. este, cu siguranţă.

eu o să îţi zic cît de tare eu nu am vrut acasă cînd eram în state, da tu nu o să mă înţelegi chiar dacă tare o să încerci, şi asta nu pentru că eşti inapt, da pentur că tu o să absorbi şi filtrezi informaţia în mod diferit decît mine. eu, de exemplu, niciodată nu o să o înţeleg pe mama cum e asta să mergi la 12 ani pe jos prin pădure de la internat spre casă la -15 grade într-un halat, şi eu niciodată nu o să îl înţeleg pe tăticu care mi-a plîns în receptor ca un copil cînd l-am sunat ultima dată, şi eu niciodată nu o să o îneleg pe prietena mea cînd îmi explică că orgoliu feminin e chestie utilă şi nici pe el nu o să îl înţeleg vreodată de ce a ales-o pe ea dar nu pe mine şi niciodată nu o să-i înţeleg pe ei doi cu relaţia lor la distanţă, dar mereu o să-i admir în secret, şi niciodată nu o să înţeleg după ce criterii frate-meo alege florile care le rupe de pe stadă ca să mi le dea, şi niciodată nu o să înţeleg cît de tare a iubit thom yorke cînd a cîntat “creep” pentru prima dată. exact aşa nici tu nu o să mă înţelegi cînt de multă afecţiune şi grijă am de oferit dar mi-e frică, şi nu o să mă înţelegi cît sunt de vulnerabilă şi pierdută, şi nu o să ştii cît de multe ori am vrut să te sărut, şi cît de tare aş vrea să-i fac pe ai mei mîndri, şi cît de mult mă tem că tata o să comită suicid, şi de cîte ori am plîns înainte de culcare deatîta că sunt diferită, şi cît de vinovată mă simt că sunt nedreaptă faţă de cei ce merită dreptate, şi cît de laşă mă simt că tac de atîtea ori, şi cît de neadecvată mă simt cînd vorbesc prea mult şi cît de tare am obosit să mă simt ca într-o colivie şi cît de tare nu îmi place să fiu trezită la 6 dumnicile.

eu eventual o să mă maturizez şi o să rîd de prostia mea de acum şi tu o să mă ierţi dar dacă nu o să ierţi o să uiţi. şi eu nu o să mă mai văd cu oameni atunci cînd beau, şi eu o să muncesc asupra mea şi o să încetez să i-au viaţa în prea mult serios. eu doar am nevoie de timp şi am crezut că o să mă accepţi aşa cum sunt, o să mă îmbrăţişezi şi o să încerci să mă iubeşti, văzînd în mine un om care poate fi modelat în cineva mai bun, da nu o copilă care pretinde că-i place să fie tristă deatîtă că asta-i cruta.

timpu niciodată nu moare; cercurile nu-s niciodată rotunde, mi s-a spus că miros a primăvară.

metaforic vorbind

instructorul stă la dreapta mea şi-mi spune cu ton filozofic că omul e creatură de trotuar iar mersul nu e nimic altceva decît o succesiune de căderi.  “frumos aţi spus” îi zic eu în timp ce apăs pe accelerator şi fac un balon din guma pe care o mestic deja de 2 ore. “eu iată uneori analizez cîte un om frumos; frumos da pustiu şi îmi dau seama că nimeni niciodată nu o sa poată, metaforic vorbind, să ucidă pentru ei.” îi spun eu instructorului şi simt cum mă priveşte ori impresionat ori speriat, nu am înţeles pînă la urmă, şi-mi continui mai departe monologul “bukowski odată a spus că cei urîţi nici nu ştiu cît is ei de norocoşi, pentru că daca lumea-i iubeşte e pentru altceva decît aparenţă.”

mie, din nu ştiu ce motive, mi-e tare scîrbă; mie mi-e aşa de scîrbă încît dacă inima mea ar fi deşert ap cactuşi suflaţi de vînt s-ar rostogoli pe ea de dimineaţa pînă-n noapte. prea lentă vara asta, i-aş da po ibalu.

am adormit în rutieră.

despre despărţire

-pentru că asta e la fel ca şi cum ai avea cancer în stadia a 4-a da dincolo ţie încă ţi s-ar face chimoterapie şi ţi s-ar pune mîna pe umăr şi ţi-ar zice “o să fie bine” cînd defapt nu o să mai fie deloc.

m-am oprit în mijloc de drum şi m-am scărpinat la picior. mă simţeam de parcă m-ai fi îngropat în nisip şi te-ai fi pişat deasupra, deatîtă că tu pentru prima dată ai spus ceva cu sens şi eu nu ştiu dacă eram gata pentru asta; aşa că eu m-am amuzat oleacă, am rîs şi te-am informat că asta e ultima dată cînd noi doi mai ieşim şi ar fi cazul să nu ne mai scriem. da după asta a urmat o jumate de ora de oftat şi tăcere stranie, tangibilă, pe care o puteai apuca şi dacă o aruncai pe asfalt s-ar fi spart în mii de bucaţi. ce ţin minte mai departe era că mă uitam la o mîţă care-şi lingea laba dreaptă sînd sub un mercedes. apoi m-ai apucat de mînă şi m-ai rugat să te cuprind iar eu am izbucnit în plîns, repetîndu-ţi în şoaptă că “eu am obosit, hai acasă, eu chiar vreau acasă” pe cînd tot ce vroiam eu să spun era că “eu vreau să mă simt cu tine ca acasă.” pînă la urmă noi nu ne posedăm unii pe alţii da nu ştiu cum se face că oricum ne pierdem şi nu cred să existe vreo invenţie care să oprească sistemul. spre şfîrşit am mers la Nr 1 să cumpărăm pîine iar la final ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat şi m-ai rugat să îţi scriu cînd o să fiu fericită. în rutieră mi-am ros violetul de pe unghii iar radiohead cînta ceva de jale.

nu ştiu ce-a crezut mama cînd m-a văzut cu ochii roşii, da probabil s-a gîndit că am privit vreun film frumos la lecţia franceză şi m-am emoţionat niţel.

rezumat

niciodată nu am înţeles nahuia să te duci la рыбалкэ dacă ai supermarket la colţ de casă şi niciodată nu am înţeles cum anume omenirea a ajuns la concluzia că e corect ca fetele să se epileze sub braţ şi pe picioare şi niciodată nu am îneles cum face pîinea că mereu aunge cu bucată de повидлэ pe covor şi nici măcar nu o să încerc să înţeleg cum mîţele cad mereu în picioare, dar cel mai tare eu nu înţeleg de ce e ordinar să faci războaie şi să te cerţi în public dar e ruşine să îţi arăţi afecţiunea? nu e bine să priveşti filme romantice cînd ştii că ai vreo нехваткэ. tristeţea nu e o opţiune, tristeţea e fix şi fostul meu: vine atunci cănd crezi că ai uitat-o.

nu e vorba de karmă, nu e vorba de inteligenţă şi nu e vorba nici măcar despre frumuseţe deatîta că totul depinde de cum tu te arăţi altora,

iar eu nu pot să mă arăt vapşe, de rîs nu ştiu cum.