tu încă nu ai un titlu

somnuşor

Month: June, 2012

detaşare

eu ştiu mai multe decît crezi şi cred mai multe decît ştiu. problema e că atunci cînd vreai prea multe, ajungi defapt să nu mai vreai nimic. mi-am vopsit unghiile-n roşu, aştept să se întîmple ceva exorbitant cu viaţa mea. beau compot şi mă gîndesc cum noi toţi am fost amagiţi că avem nevoie de cineva ca să fim fericiţi. îmi trebuie afecţiune şi vreau în braţe. am găsit în geantă o ciocolată topită rămasă de alaltăieri de la cinema, m-am bucurat. pe stada veronica micle este o betonkă; cînd sunt acolo mă simt în ca-n centrul universului şi mi se pare că apunc nirvana de un picior. eu cred că porţiunea ceea de stadă e cel mai frumos şi duşevnîi locşor din chişinău. trebuie să mă apuc de citit. am visat că patinam în new york în timp ce beam o sticlă de chardonnay. privesc filme, simulez pohuismul şi nu ţin minte ultima dată cînd m-am sărutat. vara asta mă omoară.

uneori chiar vreau ca cineva să mi se vîre-n suflet.

sună-mă diseară să îmi spui noapte bună, bun?

Advertisements

epilog

azi mama a ascultat “epilog” de 7 ori în maşină. mama azi o ascultat şi alte cîntece, de exemplu “love me teneder” de presley pus pe replay de 13 ori la rînd, jumate din cîtecele de iubire cîntate de holograf şi nişte cîntece дешевые de jale cîntate în italiană şi eu atunci m-am inervat şi în loc să îi reproşez ceva, am pus “i dont wanna miss a thing”, am dat volumu mai tare decît era şi am început a-i cînta cu suflet, aproape a-i striga şi a mă tăvăli pe jos, asta în timp ce ea ştergea ferestrele şi dădea cu aspiratorul.

în comparaţie cu drama ei, eu îs o mucoasă care îş pişă ochii de la aproape orice. îs tristă că mi-a ieşit un coş pe frunte, că mă muşcă un ţînţar, că filmu nu o fost mai bun, că cîntecu e pre scurt, că nu am bani, că nu am droguri, că nu am băiat, că nu îs mai înaltă, că lui moş crăciun ii pohui, că moş crăciun vapşe nu există, că nu am gene mai lungi, că nu am mîni mai frumoase, că frate-meo a mîncat ultima ciocolată, că nu am timp, că am timp dar nu e liber, că nu ştiu cine nu mă iubeşte, că săruturile nu mai sunt spontane, că vapşe săruturi nu pre sînt, că nu văd stele căzătoare şi altă хуинеа тинейджерская. adica mama zice că eu la vîrsta asta nu am de ce-mi bate capu şi că tot ce trebuie eu să fac e să învăţ ghine, să spăl blide şi mai des să îi citesc poveşti lu malîi; da eu cred că ea olacă ganeşte, din simplu motiv că eu, odată-n tare rar, dar îmi imaginez cum e să fii ea, pe cînd ei nici nu-i trece prin cap ce se întîmplă cu mine. da asta e oleacă altă poveste şi eu mă îndepărtez prea tare de la ideea iniţială.

eu m-am gîndit la nostalgia ei şi la nostalgia mea. nu e corect şi obiectiv să faci asta deatîta că nu poţi spune care durere e mai dureroasa şi cine se gîndeşte la mica lui tragedie mai mult timp înainte de culcare. da eu am făcut-o. eu pur şi simplu m-am gîndit că ea are dreptul să fie nostalgică, tristă, poate chiar şi furioasă. ea e mama rămasă acasă cu doi ghiavoli de care trebuie să aibă grijă, să le spele hainele, să le facă de mîncare, să le sufle-n cur. ea trebuie să aduca bani în casă, să plătească creditul, să nu calce vreun pieton, să fie la timp la lucru şi să iasă de acolo mai tîrziu; şi pe deasupra ei ii dor de tata; tare dor. şi lu tata ii dor de ea. şi vapşe viaţa numai din dor e făcută.

eu îs sigură că atunci cînd am început a scrie asta aveam o morală эффектная, da eu pe parcurs am uitat-o, aşa că gîndiţi-vă voi la vreun “epilog”.

eu credeam că încă-i 14

lumea era sigură că noi eram împreuna. eu, la un moment dat tot eram sigura de asta. eram ca un fel cuplu care nu se pupa şi niciodată nu facea sex. stranie senzaţie, a trecut atîta timp da eu încă cred ce cred. asta e ca şi cum ai face o labă şi după ce ai facut-o, esti conştientă că ai facut-o şi nu o mai faci pentru că nu ştiu ce. ştii cum e asta să ai o pereche preferată de chiloţi? da ştii cum e asta ca brusc să nu mai ai perechea ceea? e oleacă tare trist, e trist da te consoleză gîndul că vapşe i-ai avut vreodată şi dam viaţa pare mai cu sens şi te mîngîie pe inimă să realizezi că tu i-ai purtat şi ţ-o fost ghine în ei.

mie odată dragoş mi-a povestit cum îi plăcea de o padrujică, şi tot el mi-a spus că după 2 luni de ignorare nu îşi permitea să îi mai vorbească, aşa că el era în punctul în care ajunsese să se bucure de la simplu fapt că o vede. eu nu l-am înţele, am ascultat, am tăcut şi mi-am spus “ce далбаеб”. da eu azi seara, în timp ce te ascultam tare atentă cum tu îmi zici ceva despre comunicare, sex oral, şcoală, pidari, lucru şi valori, am înţeles ceea ce a spus odată dragoş. eu am încercat, undeva la mijloc poate a şi fost ceva reciproc, poate nu, poate nu ştiu, da eu am ajuns să mă bucur prosta să te văd stînd la mine-n bucătărie, sorbind limonadă, gesticulînd cu lingura de îngheţată rozovă în mînă şi continuînd să-mi vorbeşti  despre comunicare, sex oral, şcoală, pidari, lucru şi valori.

laşă-s eu, “şi cretină tot” ar fi adăugat dragoş.

da.

să fii dulce da niciodată приторная

citesc poezii. citesc poezii şi mi-i a pişa de nu te văd da mi-e lene să mă scol de pe pat. aş zice că e grav, dar eu ştiu că eventual, or o să mă duc la veceu or o să fac pe mine,

şi o să fie bine.

eu azi cînd mergeam spre drum şi treceam pe lîngă piaţa centrală m-am gîndit la ceva tare inteligent, da am uitat anume ce. şap pe urmă m-am mai gîndit oleacă şi am înţeles că şi orbii pot avea puncte de vedere; şi că minoritatea nu e minoritate dacă are dreptate. pîna la urmă, se pare că piaţa centrală totuşi e anturaj potrivit pentru iluminare şi autoculturalizare.

între noi doi e ca la cinema: la început cînta muzică din playlist-ul tău ales cu mult gust eclectic. tu ai intat în subconştientul meu, ţinînd cont de teoria lui freud. în maniera ta galantă mi-ai sucit cîteva conexiuni şi mi te-ai jucat cu dopamina pînă cînd nu m-am îndrăgostit. şi cînd ai ştiut ce ai ştiut, ai plecat în bucătărie să pui punga cu pop-corn în cuptorul cu microunde. te-ai întors în odaia în care eram numa de dragu meu, să vezi cum tac şi îmi cultiv mazochismul în timp ce tu maninci iar untul ţi se topeşte pe buza de jos. eu cred că iubirea ta ar mirosi a rufe proaspăt spălate. cad bombe în slow-motion; nici nu ştiu ce să cred. defapt ştiu: lîngă casa mea este un pod frumos, îl ştii? mă duc să mă arunc de pe el.

citesc poezii. citesc poezii şi mi-i a pişa de nu te văd da mi-e lene să mă scol de pe pat. aş zice că e grav, dar eu ştiu că eventual, or o să mă duc la veceu or o să fac pe mine,

şi o să fie bine.

vara şi idilele

“da hai eu să vin la tine într-o zi şi noi să facem vreun кексик. te-aş chema la mine, da la mine uşa de la духовкэ se ţine într-o табуреткэ; şi după asta o sa ne iubim pe masă. eu o sa fiu bărbăţelu tău care vine la tine acasă tipa sa mîncăm, dar de fapt…!”

a spus sanda. sanda are minte позолоченная.

 

pianistique.

în sfîrşit au pus mînere la veceele din alianţa franceză. azi în nu-ştiu-ce local se organizase seară de salsa. mi-am adus aminte că a trecut exact un an de cînd ultima dată cineva m-a furat de acasă şi m-a învăţat a încercat să mă înveţe să dansez salsa. am zîmbit şi am simţit cum mi se face dor şi de salsa şi de tine. aşteptam la semafor şi te-aş fi sunat să te chem să dansăm să încercăm să dansăm, dar exact atunci cînd vroiam să te sun, semaforu a arătat verde şi eu m-am pornit pe zebră, renunţînd la curaj, inţiativă şi restul. degrabă se încep nopţile pianistice; măcar la ele te-aş chema.

azi întîmplător m-am văzut cu unul de care mi-a plăcut. involutar mi-am adus aminte că în a mei 18 ani mi-au placut 3 băieţi şi m-am îndrăgostit o singură dată; amu. şi nu ştiu cum se primeşte că nimic niciodată nu mi se dă uşor. eu vapşe m-am gîndit că lumea-i fascinantă, la nivel de mecanism: cum te răzbuni, cum taci şi zîmbeşti cînd vrei să loveşti, cum reacţionezi, cum alinţi, cum consolezi, cum exteriorizezi, dacă exteriorizezi. omul cît de cretin nu ar fi, oricum are ceva admirabil în el. relatiile între oameni, chiar dacă uneori sunt triste şi dramatice, oricum au ceva superb în ele. sau chiar şi iubirile astea neimplinite… şi ele îs tare frumoase la mijloc. iaca, totul e interesant, dacă să stai să te uiţi.

şap după atîta revelaţie străluşită, eu iar am dat de dezamagire. am realizat că eu niciodată nu am spus cuiva “te iubesc”. am scris-o prin mesaje, am trimis-o prin coversaţii, am gîndit-o, de vreo 3 ori poate am zis-o la telefon, dar niciodată nu am şoptit-o la ureche şi niciodată nu m-am uitat în ochi să zic asta. trist.

pohui. pe mine totuşi parcă mă unje pe suflet gîndul că eu te cunosc.

noaptebună.

deatîta că

trebuie de ieşit sau de intrat în casă, de facut nimic împreună.

zato împreună.

Iubiţi-vă, am auzit că e офигенно

“Am crezut că o topesc în ziua cînd i-am adus o piersică pe care lipisem o hîrtie pe care scria “portocală”. Ma topit ea pe mine întrebîndu-mă sec: “pot să n-o mănînc?” Întîlnirile cu ea erau teste de inteligenţă, integrame fără creion, o permanentă (nesuferită) gimnastică de înviorare mentală.”

Ce e iubirea? O părere: Iubire, ar fi spus Andrei Gheorghe, apare atunci cînd stai întins pe iarbă, îi bagi mîna pe sub tricou, şi-i atingi sînii. Sînii sunt calzi, pielea-i rotundă şi moale şi pînă şi degetele sunt în erecţie. Andrei Gheorghe poate şi are dreptate. Eu zic, însă, că iubire apare atunci cînd simţi cum fluturii se zapizdesc cu aripile de pereţii stomacului de atîta dragoste şi dor.

Iubirea e de buzunar. În rest, iubirile vin şi pleacă prin e-mail sau printr-o scrisoare scrisă de mînă.

 

după toată jalea zilelor trecute, eu chiar vreau să mulţumesc oamenilor frumoşi pentru receptivitate şi lipsă de indiferenţă. şi mai trebuie să spun că azi e ziua mondială a sărutului, aşa că pupaţi-vă şi fi-ţi fericiţi.

m-aş pupa şi eu, da nu am amu cu cine. mă duc să privesc un film romantic şi să mă enervez.

“dincolo de copertă” sau “cît de tare m-am zaebit”

eu ieri parcă am fost pizdită cu o tigaie în cap. haide eu vouă o să vă zic aşa cum este: a avea o dizabilitate fizică e greu; a avea o dizabilitate fizică şi a trăi cu ea în moldova e la fel ca şi cum ai ţine o girafă-n cadă – greu şi pe deasupra huiova. nu că m-aş ascunde după deget sau ceva, dar dacă nu am fost întrebată – eu mereu am tăcut despre ce am. nu de alta, da aşa-s eu, am nevoie de spaţiu personal (ca oricine altcineva) şi nici nu pot să îmi torn sufletul şi toată drama mediocrei mele existenţei oricui, da nici nu trebuie, da nici nu e interesant. tot ce ştiu eu e că cînd m-am născut, moaşa a avut grijă să îi spună mamei că eu, ar fi bine, să fiu dată la internat, pe cînd toate celelalte rude s-au uitat la mine, apoi la parinţii mei, s-au întors cu spatele şi nu au mai vorbit cu noi mulţi ani, pînă cînd nu m-au văzut pusă pe picioare şi pînă cînd nu au înţeles că dacă ai “mînile strîmbe, nu e neapărat să ai şi o minte strîmbă”. în timp ce voi vă jucaţi în песочниэ, eu făceam ore în şir de masaj şi gimnastică curativă; iar în timp ce voi vă duceaţi la bazin ca să vă brontaţi şi relaxaţi, eu făceam bazine întregi doar ca să ştiu că o să pot să îmi ridic lingura cu mîncare la gură şi să ştiu că o să pot să mă pieptăn singură.

dizabilitatea mea e una rară, aşa de rară încît medicilor le trebuie cărţi ca să înţeleagă ce se întîmplă. “medicii în moldova” tot e temă interesantă, apropo, aşa cum ei au un talent ahuienîi de a te face să te simţi vinovat şi încă şi prost. ei deobicei o să îşi pune ochelarii pe nas, o să se uite la mine, o să ofteze de de două ori, o să deschidă una din cele 3 enciclopedii în care ar trebui să găsească ceva despre “artrogripoza membrelor superioare” şi o să spună să strige că el, “în atîţea ani de lucru niciodată nu a văzut aşa ceva”, la care unicul lucru pe pare tu poţi să-l faci e să îi zîmbeşti, să îl compătimeşti; măcar tu pe el, dacă nu el pe tine.

apu da, am început a vă spune despre ziua de ieri. eu mi-am pus un scop – de a face şcoala auto şi de a vedea dacă o persoană cu dizablitate fizică poate să primească permis de conducere în moldova. am fost vreo 4 lecţii la şoferie, eu deja mă vedeam cum conduc, deja îmi imaginam cum stau ciotcoasă la semafor, cu geamul deschis şi ascult rap la volum maxim în timp ce ma uit la pietoni ce trec pe zebră. şi m-am pornit eu la narcolog şi la doctor ca să îmi fac certificat. istoria e tristă şi dureroasă, tot ce ţin minte e că la un moment dat mi s-au sticlit ochii în faţa doctorului care stătea aşezat pohuist în scaunul lui, şi mi-a spus “nu, nu pot permite”. eu am ieşit pufnind în plîns din cabinet, şi mi-am turnat sufletul bocind în hohote în plină stradă timp de o oră jumătate, fix ca un copchil mititel căruia i s-a spus că “nu, nu o să devii niciodată balerină şi nici în cosmos nu o să zbori”, fix ca o viitoare mamă căreia i s-a spus “nu, nu sunteţi însărcinată pentru că nu sunteţi fertilă”. ap aşa şi eu am plîns. că doare. doare nu să ştii că eşti diferit, dar să ştii că eşti lipsit de atîtea lucruri care pentru mulţi sunt ordinare, iar pentru mine privilegii. şi doare, să ştiu că în fiecare zi mă uit la vecinul meu care e în scaune cu rotile dar conduce maşina. lui i se permite, mie nu. şi nu am formulat corect, nu doare că-l văd că conduce, mă bucur, bravo lui. doare că se clasifică atît de drastic.

lumea, blea, e rea la priviri. e rea, rece, dură şi crudă. eu unora le zîmbesc. unora nu le atrag atenţia. la alţii mă uit şi eu demonstativ, să văd dacă le e plăcut sau nu. ideea e că ce nu aş face, eu oricum o să mă duc acasă şi în timp ce o să beau compot sau o să mă chiş, o să mă gîndesc că lucrurile sunt, oleacă, nedrepte. eu nu cer jale, milă, şi nici consolare. eu cer toleranţă. şi dacă nu puteţi ajuta sau fi mai blînzi la priviri, mai bine să nu vă uitaţi deloc.

aici mătincă se cuvine şi o morală. unii îs crăcănaţi, alţii au dinţii strîmbi, unii au urechi prea ascuţite iar alţii au tatuaje nereuşite. dacă voi toţi va-ţi uita la ei cum vă uitaţi la mine, ap credeţi-mă, ne ducem în cur. voi la mine vă uitaţi ca la televizor cînd eu trec pe stadă, pe coridoare, prin cabinete. şi nu numai la mine, da la oricine altcineva care “are o dizabilitate”. şi dizabilitate e un cuvînt urît. observă-mi, te rog, abilitatea. eu o am, promit.

eu nu ştiu cum aş fi fost dacă nu aş fi fost cine sunt. poate şi eu eram să mă uit din curiozotate la alţii, poate eram să pizdesc şi să rîd, poate eram să mă simt, oarecum vinovată. eu acum cînd văd pe cineva mai diferit – fie zîmbesc, fie întorc capul în direcţia opusă şi tac, pentru că, involuntar, mi se ridică un nod în gît, şi pentru cîteva secunde asist la procesul în care zeci de trecători cască gurile. le cască şi uită să le mai închidă.

eu am învăţat, totuşi, că dacă se închide uşa eu o să intru pe fereastră, şi am învăţat să tac atunci cînd m-au rănit, şi am învăţat să răbd prostia, şi am învăţat că cine are de ţinut la tine o să ţină, judecînd dincolo de copertă. şi mulţumesc celor care nu se ruşinează să iasă cu mine “la o pivă”, şi nu se ruşinează să mă îmbraţişeze, şi nu se ruşinează să mă ţină de mînă, pentru că, credeţi-mă, asta are importanţă colosală.